Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cred că sunt un rebel paşnic

        de Lucian Boia

 

Interviu realizat de Cristian Pătrăşconiu

Cea mai recentă dintre cărţile publicate de Lucian Boia este atipică în portofoliul binecunoscutului istoric: este, probabil, cea mai personală dintre acestea. Un prim volum de memorii – aşa poate fi „citit㔠cartea Cum am trecut prin comunism. De la acest volum, care „prinde” primul sfert de secol din viaţa domnului Lucian Boia, pleacă acest dialog.

 

— Cum aţi trecut prin comunism, Domnule Lucian Boia?

— Tocmai am povestit în cartea mea cea mai recentă, care e intitulată chiar – Cum am trecut prin comunism. Cum să fi trecut? Cu mare neplăcere, în orice caz. Este o epocă în care am încercat să îmi contruiesc un – cât de mare am putut eu – spaţiu de libertate. Am vrut să fiu liber, nu ştiu cît de mult am putut; dar, în orice caz, cât am putut am ţinut foarte mult la insula mea de libertate pierdută undeva în oceanul lumii comuniste.

— A fost pentru dumneavoastră comunismul mai degrabă un blestem sau mai degrabă o binecuvântare?

— Binecuvântare, aceasta este cât se poate de evident, nu a fost; nu avea cum să fie aşa ceva. Bine, dacă ar fi să am de ales între binecuvântare şi blestem, bineînţeles că a fost un blestem, dar aceasta dacă am de ales doar între aceşti doi termeni.

— Nu sunt aleşi la întâmplare – sunt extremele unei provocări, dacă vreţi...

— Da, mi-am dat seama. Dacă a fost un blestem, atunci cu siguranţă că nu a fost aşa doar pentru mine, ci pentru întreaga societate sau, cel puţin, pentru o bună parte a ei. A fost aşa pentru destinul României, în genere. Pe de altă parte, cred că am avut o solidă educaţie anticomunistă; nimeni din familia mea, mai apropiaţi sau chiar mai îndepărtaţi nu a agreat comunismul. Nu e mai puţin adevărat că, în acele decenii nu ştiam când avea să se termine cu comunismul. În ce mă priveşte, am mai spus aceasta de câteva ori, nu era deloc sigur că voi apuca să trăiesc într-o lume necomunistă. Slavă Domnului că ne-am rupt de acele vremuri; chiar dacă nu pe de-a-ntregul. Şi, faţă de comunism, ştiind ce a fost cu adevărat comunismul, cred că trebuie să preţuim foarte mult libertatea de care dispunem acum.

— Nu v-aţi născut în comunism...

— Dar nici în democraţie. Sunt născut la început de februarie, în 1944, era încă Antonescu în fruntea ţării. Aşadar, cînd s-a instaurat deplin comunismul, în 1947-1948, încă nu aveam patru ani. Deci pot să spun că mi-am trăit o bună parte din viaţă în comunism şi că, oricum, nu am pierdut nimic din reperele importante ale acestuia. În mod direct, am trăit cap-coadă intervalul în care comunismul a dominat România, a dominat politica oficială a acestei ţări.

— Şi atunci, cum este adecvat să formulăm: format în comunism sau deformat în/de comunism?

— Poate că nu sunt cel mai în măsură să fac eu o asemenea evaluare – care ar presupune să îmi apreciez ideile, gândirea, viziunea despre lume, gradul de detaşare de comunism. Dar am o convingere puternică: şi anume, că am izbutit în toată această perioadă să gândesc cu capul meu. Şi mai cred – cred e termenul, poate că nu o să convină altora, dar aşa cred eu – că nu mi-a afectat cu nimic esenţial comunismul sistemul de gândire şi orientările mele intime culturale, ideologice. Doar că aceasta – lumea comunist㠖 era lumea în care trăiam şi trebuia să ţii seama de ea; dar, de negat, nu avem cum să o negăm.

— V-aţi întîlnit la o vârstă foarte fragedă cu Securitatea.

— Da. Dar sensul adânc al acestei întâlniri atât de timpurii l-am căpătat la distanţă mare de momentul prim. Este vorba despre ceva la care am fost martor direct: au venit de la Securitate (încă se numea pe atunci Siguranţă; ulterior s-a schimbat numele în Securitate) să îl ridice, şi din fericire nu au reuşit, pe unchiul meu, pe Mihai, soţul sorei mamei mele. Era militar şi intrase în nu ştiu ce complot – nu ştiu nici acum toate detaliile relevante despre acesta.

— Dumneavoastră sunteţi, există şi în eseul dumneavoastră referinţe la aceasta, un ardelean italo-român?

— Oarecum. Dar nu mă simt prea tare nici ardelean, nici italian. Deşi, pentru fiecare dintre aceste linii de descendenţă, există argumente imediate, de acord. Sunt român pur şi simplu. Nu are nici un rost să îi împărţim pe români în funcţie de nu ştiu ce origini. Da, din partea mamei, e o familie de italieni – erau antreprenori de drumuri şi, la un moment dat, au venit în România să îşi exercite această meserie. În timp, s-au asimilat; oricum, cu mult înainte să mă nasc eu nu se mai vorbea în casa bunicului meu în italiană. Şi întotdeauana şi mama mea, şi bunicul meu dinspre mamă s-au declarat români. Deşi sângele, cum se spune, era italian. Şi bunicii dinspre mamă, şi mama erau pe de-a-ntregul italieni. În ce priveşte sângele, sunt, cum se spune, pe jumătate italian. Dar, încă o dată şi încă o dată, ce eşti şi ce nu eşti cred că este o chestiune de ordin biologic. Dacă am merge în primul rând pe biologie, cred că am descoperi că naţiunea română are o biologie, ca să spun aşa, foarte amestecată. Deci, pe jumate italian, iar în cealaltă jumătate, pur româneasc㠖 cei dinspre tatăl meu, tatăl meu însuşi, sunt ardeleni de la Sălişte, de lângă Sibiu.

— Boia? De unde vine numele Boia?

— De la tatăl meu (râde). Exact de unde vine, nu ştiu, căci nu am făcut cercetări pe tema aceasta. Dar e un nume destul de neobişnuit pentru România. Ca şi al dumneavoastră, de altfel (râde)...

— Da, nici al meu nu sună foarte româneşte, de acord cu dumneavoastră. Şi nici eu nu ştiu exact de unde vine, care îi sunt rădăcinile.

— Al meu e, din ce ştiu eu, ardelenesc. Dar nu am făcut săpături mai adânci, nu îi ştiu istoria – dacă există vreuna – mai veche.

— Înţeleg. Dar Institutul Stenografic Boia? Ce a fost el?

— Era la doi paşi de locul în care vorbim noi doi acum. Adică, peste drum de Gambrinus, chiar peste drum de Librăria Humanitas de la Cişmigiu. La etajul întâi, fix acolo unde privim acum amândoi spre afişul „de vânzare”...

— Iată, istoria... Alta decât istoria mare. Noi bem un ceai şi contemplăm o urmă din trecutul părinţilor dumneavoastră.

— Da. Ei bine, acolo au lucrat mama şi tata. Din 1941 până prin 1945, în locul acesta care e acum „de vânzare” a fost Institutul Stenografic Boia. Era un fel de şcoală din specia celor despre care mai târziu s-a spus că sunt „postliceale”. O şcoală unde cei înscrişi învăţau stenografia, dactilografia, treburi din acestea de secretariat la mare căutare în acea vreme. Şi de toate acestea se ocupau părinţii mei. De fapt, nu numai că se ocupau de ea, chiar era şcoala lor. Tatăl meu a fost un apropiat al lui Henri Stahl, primul din seria acestor „Stahl”; tatăl sociologului, mai precis. A făcut foarte multe Henri Stahl. A fost şi grafolog, şi stenograf – el este, de altfel, cel care a făcut sistemul românesc de stenografie. Sigur, acum lucruri de genul acesta nu mai au decât o importanţă istorică, pentru că sunt alte modalităţi de a stoca informaţiile, cuvintele – cu mult mai rapide şi mai eficiente decât ceea ce permitea stenografia. Dar atunci stenograful era un personaj vital. Tatăl meu a şi fost, de altfel, stenograf ani mulţi la Parlament. Iar acolo trebuia înregistrate, şi înregistrate fidel, toate discursurile şi tot ce se spunea acolo.

— Aţi scăpat dintr-un mare bombardament în 1944...

— Aşa e. Două luni şi câteva zile, trei, patru zile. Da. A fost acel mare bombardament al americanilor asupra Bucureştiului. Au murit mulţi oameni atunci, spre 3.000. Cotroceniul, cartierul în care locuiam atunci, a fost printre cele mai vizate. Foarte lovit a fost, de asemenea, şi cartierul din zona Calea Griviţei. Pe acolo, în zona Giuleşti, e şi un cimitir – „4 aprilie”, aşa îi spun oamenii, nu ştiu dacă acesta e şi numele oficial – unde sunt îngropaţi mulţi dintre cei omorâţi la acel bombardament. Dar, desigur, în mod direct nu ţin minte nimic din ceea ce a fost atunci – aveam câteva săptămâni. Ceea ce ştiu despre acele momente vine, integral, de la alţi oameni – mai ales de la cei din familia mea. La fel, amintiri adăugate de apropiaţi sunt şi cele în legătură cu descinderea Securităţii – trebuie că aveam atunci în jur de patru ani. Nu mai mult.

— Chiar: care sunt cele mai vechi amintiri de care sunteţi conştient?

— Din ceea ce a fost până pe la 3-4 ani nu ţin minte nimic. Mai apoi, până la 5-6 ani, cred că am ceva frânturi de amintiri, dar mai degrabă imagini, stări pe care îmi este însă foarte greu să le leg în ceva cu sens. De la şcoală, de când încep să merg la şcoală vin primele amintiri cu sens, care se strâng într-o poveste sau alta. Şi mai este ceva, legat de această perioadă care aduce primele amintiri: ele sunt cu adevărat sistematice, pentru că, din primii ani de şcoală am ţinut şi un jurnal, în care îmi notam, cât puteam eu de exact şi de detaliat ceea ce credeam că mi se întâmplă important. Era un jurnal care, de altfel, mi-a fost de mare ajutor şi acum, când am scris această carte de memorialistică, un gen în care nu sunt foarte exersat. M-am uitat recent pe acest jurnal, nu o mai făcusem de decenii bune, şi am început să rememorez – ceea ce era scris acolo chiar am făcut, chiar mi s-a întâmplat. A fost ca şi cum ar fi venit trecutul la zi, peste mine, o reactualizare care mi s-a întîmplat cu un aer firesc.

— Vorbeam puţin mai înainte despre faptul că aţi scăpat dintr-un bombardament, la propriu. Dar din bombardamentele ideologice? Întreb aşa fiindcă aţi trăit, cum o spuneţi şi dumneavoastră, cam tot comunismul românesc...

— Nu îmi place să mă laud eu în gura mare că nu s-a prins comunismul de mine; pentru că imediat o să sară unul, altul şi or să spună că nu e aşa. Dar, dacă trebuie să spun, o spun: am trecut prin comunism, cum să spun, ca gâsca prin apă. Nu s-a prins nimic, dar absolut nimic din ceea ce a fost esenţial pentru comunism, de mine. Aceasta explică şi faptul – iar cine vrea să observe, o poate face; cine nu, nu – că, după 1989, este foarte greu să se găsească la mine vreo urmă de ideologie comunistă. Şi în ceea ce am scris, şi în ceea ce am făcut şi am spus. Asta e o probă bună de verificare, după părerea mea. După ce a căzut comunismul, nu am avut nevoie de nici un fel de perioadă de adaptare; în structura mea intimă, în felul în care gândeam şi gândesc lumea, politica, viaţa culturală eu nu am avut nimic esenţial de-a face cu ideologia comunistă. Mai ales în intimitatea mea, în adâncul sufletului meu.

— Vorbiţi în cartea aceasta, cu autoironie, chiar de o anumită carieră politică...

— Da. Am fost pionier, utecist şi membru de partid. Dar la grămadă, în virtutea inerţiei de funcţionare a acelui regim. Nu am avut înclinaţii speciale pentru niciunul dintre aceste roluri.

— Nu este simplu de vorbit despre comunism, de fapt. Mă înşel eu?

— Nu, nu vă înşelaţi. E destul de greu să explici astăzi tot ce a însemnat comunismul. Sunt o mulţime de oameni tineri, care nu au trăit direct acel sistem, acel regim şi cărora le este greu să îşi imagineze cum a fost cu adevărat. Teribil şi sufocant, adesea!

— Deci, distanţa nu e totdeauna benefică pentru a înţelege ceva?

— Este. Dar eu spun ceva uşor diferit, în legătură cu înţelegerea comunismului. Sunt mulţi oameni care nu mai au la îndemână contextul comunismului şi care, poate, se miră de ce ne-am supus aşa unui regim totalitar, de ce am făcut sau de ce nu am făcut cutare lucru. Probabil că, dacă nu ai trăit într-un regim totalitar, e destul de greu să apreciezi ce au făcut sau ce ar fi trebuit să facă oamenii.

— Reformulez: de ce e aşa de greu de povestit, în profunzime, despre comunism?

— Problema mare e că te adresezi unor oameni – şi sunt din ce în ce mai mulţi oamenii – care au intrat în viaţă sau care s-au născut după 1989. Poate că nu e bine spus că nu pot înţelege; unii dintre ei pot să o facă. Dar nu mai pot simţi sau e aproape imposibil să mai simtă cum era atunci cu adevărat. Poate că multora li se va părea bizar – dar nu mai au cum să simtă; şi foarte bine că nu mai au! – cum ne închideau în şcoală în noaptea de Paşti. E greu să înţelegi asta, e greu să simţi asta; dar chiar aşa se întîmpla.

— Catolic sau ortodox?

— Eu sunt catolic. Sunt botezat catolic şi am o educaţie religioasă catolică. Aceasta însă nu înseamnă că sunt un mare practicant catolic.

— Dar cum a contat această identitate pentru dumneavoastră?

— Nu ştiu dacă într-o foarte mare măsură. Eu sunt destul de detaşat de religie. Am primit educaţia pe care o primeşte orice copil catolic, dar nu îmi dau seama dacă acest fapt m-a marcat într-un fel decisiv. Nu văd aceasta ca fiind o componentă esenţială pentru mine. Sunt mai curînd un spirit independent, un spirit laic până la urmă. Ceea ce nu înseamnă deloc că nu am respect pentru religie, pentru biserică, pentru oricare dintre biserici, pentru ceea ce se numeşte viaţă spirituală. Dar mai mult în această direcţie, nu ştiu dacă pot să spun. Nu ştiu, mă gândesc acum, dacă aş fi gândit altfel în situaţia în care aş fi fost nu catolic, ci ortodox. Pur şi simplu, nu ştiu.

— Aţi fost ministrant.

— Am fost, da, şi ministrant. Da. Am făcut toate cele. Păstrez şi acum – e şi în carte reprodus㠖 o fotografie cu mine în uniformă de ministrant. Asta se întâmpla la Câmpulung, acolo unde mergeam în mod obişnuit verile.

— E un reper important pentru dumneavoastră. Câmpulung, vreau să spun...

— Este. Mai ales casa de acolo, casa familiei noastre. Şi, pentru mine în mod special, mai ales mansarda acelei case. Tot ce era adunat acolo era incredibil; era o întreagă epocă. Dacă ai fi vrut să pipăi momentul 1900, acolo le aveai pe toate la îndemână. Reviste, cărţi, articole de îmbrăcăminte şi aşa mai departe. Jucării ale copiilor, toate erau acolo...

— Cine la strânsese?

— Cei din familie, nu un singur membru anume. Era loc, foarte mult loc. Casa era imensă, Slavă Domnului! Avea un pod, tot aşa, imens – în care puteai să alergi lejer. Şi era şi această mansardă despre care am spus, la fel, foarte mare. Sora bunicului meu, care era, de altfel, stăpâna casei, nu arunca nimic. Dacă ar fi rezistat acolo familia mea, şi casa, timp de secole, se puteau aduna lucruri timp de secole.

— Ce e acum cu această casă? E dărâmată? Ultima oară, mai ţineţi minte când aţi văzut-o?

— Nu, nici vorbă. E încă în picioare. Are noi proprietari şi şi-a mai schimbat puţin aspectul. Am văzut-o de multe ori după 1989 – am trecut de multe ori prin Câmpulung, şi mai tot trec. Merg şi pe la cimitir, acolo unde e mormântul familiei mele, pe latura ei italiană. Şi văd şi această casă, de la distanţă. A fost vândută această casă la un moment dat, după ce a trecut istoria peste ea, şi acum o locuiesc nişte oameni. Nu din familia mea. Din 1966 sau 1967, casa aceasta nu mai este a noastră.

— Ultima vacanţă de vară pe care aţi petrecut-o la Câmpulung era pe când aveaţi puţin peste 20 de ani...

— Da. Cred că 21 de ani. Aşadar, lucrurile acestea despre care povestesc – casa aceea magnifică, mansarda ei, şi lumea-muzeu din ea – s-au întâmplat acum mai bine de jumătate de veac.

— De ce mergeaţi cu atâta plăcere acolo, vara?

— În primul rând, că mergeam. Acolo trebuia, acolo se cuvenea să mergem. Acolo ne regăseam cu toţii, iar întâlnirea de vară ţinea, dacă vreţi, de ritualul familiei noastre, de comuniune. Nu ne puneam întrebarea de ce mergem şi nici nu problematizam dacă am putea să nu mergem. Mergeam pur şi simplu şi era foarte bine. Era, şi de fapt este şi acum, o zonă splendidă. Acolo m-am îndrăgostit de munte, am făcut o mulţime de excursii. Plus că, revin iar la mansardă, era ca o a doua şcoală; găseam acolo tot felul de cărţi, almanahuri, reviste, hărţi.

— Titilică, spaima Zmeilor? De ce? De unde? Cum aşa?

— E prima mea carte „de căpătâi”. Bine, au fost mai multe asemenea cărţi, dar pesemne că într-o ordine cronologică, aceasta e chiar prima. Am fost îndrăgostit de cărţulia asta. O ştiam – o ştiu, de fapt – pe dinafară. Nu ştiam că o să mă întrebaţi de ea, că aş fi adus-o cu mine, să o răsfoim împreună. (râde) Am făcut o fotocopie de la Biblioteca Academiei; cei de acolo au crezut că e pentru cineva mic, pentru vreun copil. Era pentru mine. Am recitit-o recent. Da...Îmi plăcea să citesc, să mi se citească.

— Dar Cei trei muşchetari?

— O-ho, am citit-o de foarte multe ori. Am făcut şi un referat la dirigenţie despre ea, despre o Mare Carte a Prieteniei. Dumas, Jules Verne – mi-au plăcut foarte mult. Nu cred că eram o excepţie la vremea aceea; multor copii le plăceau aceşti doi autori.

— Aţi scris cam mult până pe la vreo 7-8 ani....

— Da, da. Jurnal, teatru, poezie. Eram de mic în lumea cărţilor şi ce vedeam încercam să reformulez, pe limba mea şi cu înţelegerea mea de atunci. Teatru prost. Am ţinut acest jurnal – de la tatăl meu mi se trage asta, că el îmi spunea să fiu ordonat, să îmi notez ce fac. Şi bine am făcut că l-am ţinut, pentru că, acum, când am scris această carte despre Cum am trecut prin comunism, jurnalul mi-a fost de mare ajutor. Da, am scris şi poezii – cât se poate de stupide. Nu am nici un talent poetic, literatura română nu a pierdut nimic prin faptul că eu, mai apoi, după 7-8 ani, nu am scris poezii. Dar ştiu şi acum pe de rost foarte multe poezii, mi-a plăcut să le învăţ. Deci, poezii foarte proaste. Oricum, sunt mai bun ca istoric decât ca poet, asta e clar (râde).

— Dar de ce aţi scris Stalin cu „s” mic?

— De copil ce eram. Am greşit, nu a fost nimic premeditat. Dar asta nu înseamnă că învăţătoarea nu a chemat-o pe mama la şcoală, ca să o atenţioneze exact în legătură cu această greşeală... Cred că asta s-a întâmplat prin clasa a doua, a treia.

— Păstraţi multe obiecte, documente din copilăria dumneavoastră?

— Nu ştiu ce ar putea însemna multe, dar am acasă câte ceva. Am multe documente care au legătură cu scrisul, cu cărţile, cu lumea aceasta. Am şi fotografii foarte multe.

— Tutun sau răbdare? De ce nu aţi fumat niciodată?

— Răbdare, dacă ar fi să aleg dintre cele două. Nu m-a interesat niciodată, dar niciodată să fumez. Răbdare, dar şi o mare încăpăţânare în sensul acesta: ce nu mă interesează, nu fac. A fost cazul cu tutunul. Pe de altă parte, ceea ce mă interesează fac cu toată fiinţa mea, cu toată dăruirea. Istoria, spre exemplu. Dacă însă nu mă interesează, nu are rost să fac. Nu imit, nu mă iau după mode. Am un sentiment al libertăţii care este, cred, foarte puternic în mine. Şi care, uneori, mă poate duce şi la mici manifestări anarhiste, să zicem, în raport cu societatea, cu normele, fie ele impuse sau acceptate.

— Rebel sau liber? Unde punem accentul?

— Cred că sunt un rebel paşnic. Nu dau foc la nimic. Poate în plan intelectual, mai dau...(râde) Dar mă simt capabil să gândesc – bine, rău, cum voi gândi – cu mintea mea, nu cu mintea altora. Nu am nevoie de mintea altora ca să gândesc.

— Coşar, apoi marinar. Aţi început în forţă. La istorie cum aţi ajuns?

— O, da. Eram fascinat de un coşar, Carol îl chema. Îmi stârnea şi admiraţie, dar şi oarecare team㠖 că era cam tot negru de la fum. Apoi, marinar – aici Jules Verne are un rol mare. Dar, până la urmă, astea sunt copilării. Când am început să gândesc ceva mai bine, m-am îndreptat spre istorie şi acolo am rămas. Aceasta este însă o altă poveste. Poate pentru o altă carte...

© 2007 Revista Ramuri